Nici nu mai știu bine de când nu m-am mai uitat la televizor la un meci de tenis. Recunosc că tenisul nu se află printre sporturile mele preferate și, din cauza asta, l-am ignorat atâția ani. A fost însă de ajuns să apară Simona Halep ca să-mi pierd inerția asta. Finala cu Sharapova a fost primul meci al Simonei pe care l-am văzut integral și în direct. O bună parte din celelalte evoluții ale ei le-am urmărit, în pasaje scurte, pe unde am apucat. Nu-s chiar bâtă în materie de tenis. Am și jucat o perioadă, acum foarte mulți ani, dar am renunțat din motive ce nu țin neapărat de voința mea, așa că știu să apreciez un joc. Ca s-o vezi pe Simona Halep jucând, merită să te uiți la tenis, chiar dacă sportul acesta nu este printre preferatele tale. Dincolo de aspectele tehnice și tactice ale meciului din finala de la Roland Garros, Simona Halep și părinții ei sunt exemple de urmat, atât pentru copii, cât și pentru adulți. Ceea ce a făcut Simona până la momentul culminant al evoluției sale pare de necrezut într-o lume dominată de hoție, prostie și indolență. Și totuși acest lucru s-a întâmplat. Sper să nu fie o excepție.
